RSS

Miozotis III

06 May

Vai deja o iau razna, delir mistico-religios, înebunesc. Ce ciudat simt cum îmi pierd mintea.

Trebuie să mă limpezesc, trebuie să îmi clătesc ochiul. Mă îndrept spre fereastră și trag draperia. Acum râd.

Cât de evident. Geamul acoperit cu hârtie din exterior. Zâmbesc.

Încep să mă plimb prin cameră. Mă așez pe pat și mă acomodez cu statutul de prizonier. Poate ar trebui să protestez mai mult.

Am 40 de ani. Am acumulat atâtea imagini și cadre în viața asta. Aș putea să le combin inedit. Nu?

Prostule! Ești prizonier.

Râd. Asta e celula mea. Mă amuză alegoria. Sunt închis în propria-mi neputința. Pereții se materializează în juru-mi, fiecare eșec mai pune o zăbrea închisorii.

Acum sunt liniștit și lăcrimez doar, lăcrimez dezamăgit de mine, dorindu-mi să fiu mai mult geniu, mai puțin om, mai puțin eu.

Foarte interesant cum sunt atât de convins că pot. Pot face asta.

Plâng asemeni unui copil. Un copil trist.

Mă ridic de jos cu aerul unui om înfrânt. Simt că mă împrejmuiește o ceață subțire care mă face să fiu bont, care îmi estompează intelectul. Ah! Vanitatea asta. De ce trebuie să fiu un intelectual? Nu m-ar mira să aflu că nu am avut niciodată intelect.

Ar fi ceva să aflu că o viață întreagă am gândit cu rinichiul sau ficatul sau alte organe mai rușinoase. Poate asta înseamnă raiul. Să ajungi să gândești. Pur și simplu să gândești. Să îți folosești intelectul pentru a gândi… Nu știu, zic și eu așa.

Mă ridic de jos și din visare și încep să dau ture de cameră. Mă plimb ca un pasager. E o cameră micuță așa că e cam impropriu termenul de plimbare, am un pat, o masă, 3 scaune și toți pereții căptușiți cu rafturi de bibliotecă. Era visul meu să îmi geamă pereții de literatură. Mai am o oglindă foarte mâzgălită cu însemnări și atracția principală e geamul enorm care formează peretele estic (îmi doream să am veșnic răsăritul în față, să am începutul înainte), iar în fața geamului un fotoliu vechi leoarcă de atâta praf. Din acel punct am călătorit străbătând veșnicia, de acolo am plonjat în lumi paralele însoțit de prietenul meu Cuvântul.

Aaaa … mi-am adus aminte de un catren ce l-am scris cu o cariocă neagră pe marginea oglinzii în timp ce mă barbieream. Am impresia că e cea mai bună adunătură de litere ce s-au scurs din mine.

Ah! Am o poftă să recitesc acel catren. Simt că o să-mi împlinească ziua. Sper să îmi mai placă. Sper să simt nedumerirea aceea acidulată, să exclam „Impresionant, chiar eu am scris asta?”.

Așa că mă întorc cu spatele la geam și mă îndrept spre oglinda sperând că atunci când îmi voi verifica reflexia mă voi identifica, măcar acum cu Cuvântul. Sunt fericit.

Ajung la oglindă și încep să scrutez pelicula. Dar spre surprinderea mea observ că o altă mână a așternut peste literele mele alte simboluri. Cifre. Cifre!! Calcule, operații matematice. Și, și sacrilegiu … o acoladă, încă una. Toate încrustate cu roșu. De vor fi cifrele voastre cum e cârmâzul … îmi parafrazează mintea. Ce păcat.

Nu mai am resurse să mă enervez. Nu mă mai pot consuma. Sunt doar un sclav. Mă supun orbește. Poate cea mai frumoasă creație a mea acoperită de aritmetică simplă.

Mă întind pe jos și văd din nou mesajul: „scrie”. Da! Asta voi face. Am să scriu. Voi scrie, voi naște un torent de cerneală o să creez edificii de idei și îmi voi face așezăminte din fraze dantelate, voi locui printre litere și pereții mei vor transpira și vor mucegăi arta.

Dar cum? Trebuie să mă izolez. Îmi ajunge cât am trăit. Simt că o idee se naște în fundul ochilor. Simt că înebunesc dar asta nu dăunează creației. Astăzi mă voi sinucide pentru lume. O să mă izolez total. Am trăit destul. Am acumulat destul ca să pot naște. Nu mai am nevoie de influențe. Trebuie doar să întorc pe toate fețele întâmplările mele și să scot sufletul din ele. Să extrag esența vieții. E simplu. Am 40 de ani, din ei vom scădea 10, să zicem o marjă de eroare pentru acei ani pe care nu îi mai rețin. Rămân cu 30. Acum, dacă aproximăm putem socoti fiecare an ca având 365 de zile, o zi are 24 de ore, în concluzie un an are 8760 de ore. Asta înseamnă că în 30 de ani am trăit ceva mai mult de un sfert de milion de ore. Sper să nu fi greșit. Deci un sfert de milion de trăiri, de impresii, un sfert de milion de vieți.

Stai!! Îmi sună cunoscut. Alerg la oglindă și văd calcule cu rezultatele 30, 8760, 262800. Acum mă identific cu dorința.

Lumea se învârte cu mine. Toate lucrurile astea le-am mai trăit. Tot. Aceleași dezamăgiri, aceleași concluzii. Mă tulbur, mă prăbușesc.

Cad pe scaun și mâna îmi cade pe pahar. Blestemate fie reflexele condiționate. Nici măcar noutate nu mai trăiesc. Sunt prins.


Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on May 6, 2010 in povesti

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: